Valea Chioarului (în maghiară: Kővárgara) este o comună în județul Maramureș, Transilvania, România, formată din satele Curtuiușu Mare, Durușa, Fericea, Mesteacăn, Valea Chioarului (reședința) și Vărai.
Denumirea ţinutului vine de la Cetatea de Piatră (kővár, în maghiară), vestită fortificaţie situată pe cursul mijlociu al râului Lăpuş, menţionată pentru prima oară în diploma latină din 1319, sub numele de „Cheewar” . Până în anul 1566, Chioarul a făcut parte din comitatul Solnocului de Mijloc (Szolnok – Doboca), după care se va organiza separat sub forma unui district autonom, asemănător Ţării Făgăraşului din cadrul principatului Transilvaniei Pentru o scurtă perioadă de timp, în urma unirii Ţărilor Române realizată la 1600, domeniul ajunge în posesia voievodului Mihai Viteazul, pentru ca după uciderea lui, austriecii să-l ataşeze Ungariei considerându-l „bun regal”. Popularitatea „voievodului unirii” în Chioar s-a datorat şi faptului că s-a îngrijit de viaţa spirituală a românilor, dar şi de starea socială a preoţimii româneşti aflată, la acea vreme, sub jurisdicţia Episcopiei rutene unite de Muncaci.
Pentru realizarea acţiunilor lui Mihai Viteazul a luptat şi episcopul Efrem, stareţul mănăstirii Habra de lângă Baia Mare. După uciderea lui Mihai Viteazul, hotărârile Dietei de la Letzfalu (octombrie 1600) referitoare la persecutarea nemiloasă a călugărilor români care l-au sprijinit pe voievod, au fost aplicate şi în cazul călugărilor de la mănăstirea Habra. Călugării au fost alungaţi, mănăstirea a fost devastată iar stareţul Efrem a fost obligat să plece în pribegie în Moldova, unde va ocupa scaunul de episcop la Huşi (1608) şi la puţin timp pe acela de episcop al Rădăuţilor. Dieta ţării din 1608 dăruieşte domeniul Chioar principelui Gabriel Bethlen drept moştenire de familie. Prin pacea de la Târnavia (6 mai 1615) Chioarul revine Transilvaniei, domeniul fiind trecut în categoria proprietăţilor fiscale. Dominaţia principilor ardeleni asupra ţinutului este caracterizat de iniţierea unui îndelungat plan de calvinizare a populaţiei româneşti de aici, instrumentele folosite de către putere având şi o conotaţie socială, obligând pe cei doritori de păstrarea stării de nobilitate să accepte convertirea la religia protestantă. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ţinutul ajunge în posesia imperialilor, care începând cu anul 1662, l-au administrat prin intermediul familiei Teleki . Sub jugul austriac, locuitorii districtului au fost obligaţi la contribuţii grele în alimente, bani şi muncă în folosul armatei imperiale. Asuprirea socială a fost dublată de cea confesională, prin insistenţele Vienei de a impune catolicizarea. În anul 1696, cu acordul cardinalului de la Strigoniu, Iosif Camillis de Muncaci (episcopul catolic al rutenilor) îşi extinde jurisdicţia şi asupra Solnocului de Mijloc şi Chioarului, realizând formal „unirea cu Roma”. Mişcarea condusă de călugărul Sofronie a avut un deosebit impact şi asupra Chioarului, succesele mişcării “antiunire” fiind relatate de cifrele conscripţiei realizate de generalul Bukow în anul 1762: în cele 88 de sate româneşti conscrise, existau 1.005 familii unite faţă de 3.607 familii ortodoxe. Procesul de revizuire a titlurilor şi proprietăţii micilor nobili întreprins de autorităţile districtului (aşa numitele „procese producţionale”) a determinat naşterea unui curent de reconvertire, susţinut şi de trupele trimise de generalul Bukow. După cum se poate vedea şi din lucrările istoricului clujean Ştefan Meteş, în această perioadă, în Chioar au fost dărâmate numeroase biserici şi mănăstiri ortodoxe.
Fără a intra în hăţişul istoriei locale, informaţiile documentare existente indică faptul că hotarul domeniului Chioar înspre domeniul Baia Mare nu a fost niciodată delimitat cu exactitate. Între Cetatea Chioarului şi civitas Baia Mare au fost numeroase procese ce au avut obiect dreptul de folosinţă a unor păduri, dar şi proprietatea asupra unor localităţi. Baia Mare şi Baia Sprie sunt menţionate documentar, în anul 1329, sub denumirea de „Rivulus Dominarum” (Baia Mare) şi „Medius Mons” (Baia Sprie), având un jude comun. Menţionăm faptul că atât oraşele Baia Mare, Baia Sprie, cât şi aşezările din împrejurimi au format plasa Baia Mare în cadrul comitatului Satu Mare. Zona este cunoscută şi sub denumirea de Fisculaş, (adica zonă scutită de plata unor taxe impuse de regalitatea maghiară. Pentru ca ea trebuia să aprovizioneze oraşele Baia Mare şi Baia Sprie) iar sub aspectele privitoare la portul popular, folclor, obiceiuri şi tradiţii populare, toate acestea poartă amprentele etnografice şi de cultură populară specifice Ţării Chioarului.
Denumită „Ţara Chioarului” din punct de vedere geografic, Zona Chioarului este amplasată în partea de sud-vest a judeţului Maramureş, şi este, delimitată de următoarele repere geografice: în partea de vest, valea râului Someş; în partea de nord lanţul munţilor vulcanici Oaş Gutâi Ţibles, la est dealurile înalte care separă depresiunea Baia Mare de „Ţara Lăpuşului” (Şatra, Pietris); iar la sud platforma someşană. Ea este parte a judeţului Maramureş alături de celelalte trei ţări: Ţara Lăpuşului, Ţara Codrului,şi Ţara Maramureşului istoric. (Centru Infoturism Surdesti)
